Și Oamenii Mari Obosesc

Ai ajuns târziu acasă, Cu privirea în pământ. Ai lăsat cheile pe masă Și n-ai mai spus niciun cuvânt. Telefonul încă sună, Dar nu mai ai ce să răspunzi. Toată ziua ai fost puternic, Acum nu mai poți să te ascunzi. Ți-ai făcut cafeaua rece, Ai uitat să mai mănânci. Și te întrebi, în liniște, Cât mai poți să duci. Nu trebuie să fii de piatră, Nu trebuie să poți mereu. Pune jos măcar o clipă Tot ce ți-a fost greu. Și oamenii mari obosesc, Și oamenii mari se tem. Chiar dacă zâmbesc în fața lumii, Uneori se pierd și ei. Și oamenii mari au nevoie De o vorbă spusă blând. De un om care să rămână Când nu mai au putere-n gând. Ai pus hainele pe scaun, Ai stins lumina din hol. Casa pare prea tăcută Când sufletul ți-e gol. Ai avut grijă de toate, De familie, de drum, Dar de tine, câteodată, Ai uitat și nu știi cum. Nu te certa pentru durere, Nu te judeca prea greu. Câteodată e destul Să te întorci la Dumnezeu. Nu trebuie să fii de piatră, Nu trebuie să poți mereu. Pune jos măcar o clipă Tot ce ți-a fost greu. Și oamenii mari obosesc, Și oamenii mari se tem. Chiar dacă zâmbesc în fața lumii, Uneori se pierd și ei. Și oamenii mari au nevoie De o vorbă spusă blând. De un om care să rămână Când nu mai au putere-n gând. Stai jos, respiră puțin, Nu trebuie să pleci nicăieri. Lasă noaptea să te țină Până trec grijile de ieri. Mâine poate fi mai bine, Mâine poate fi alt pas. Dar în seara asta, omule, Ai voie să fii lăsat. Și oamenii mari obosesc, Și oamenii mari se tem. Chiar dacă zâmbesc în fața lumii, Uneori se pierd și ei. Și oamenii mari au nevoie De o vorbă spusă blând. De un om care să rămână Când nu mai au putere-n gând. Și oamenii mari obosesc... Ești om. Respiră.